Tataie!

˗ Tataie!
˗ Da, tătăițule.
˗ Ce sunt astea? Îl trăgeam de sprâncene. Le ciufuleam apoi le așezam ba în sus, ba în jos.
˗ Alea sunt sprâncene.
˗ Și de ce-s așa de mari?
˗ Pentru că io sunt bătrân.
˗ Și ce faci cu ele?
˗ Păi ce să fac? Nimic. Așa sunt sprâncenele, să șadă degeaba pe chipul omului.
Îl cercetam atent. Stăteam pe el și descopeream mereu câte ceva interesant. Îl iubeam și mă chinuiam să-l imit, deși nu aveam mai mult de 5 ani.
˗ Tataie!
˗ Da, tătăițule.
˗ De ce ai degetele așa de galbene?
˗ De la tutun, arză-l-ar focu’ dă tutun, că toată ziua trage în el tutun. Dă fata aia jos din brațe! Tu ești bolnav la plămâni și-i sufli în gură tutunu’ tău blestemat. Arză…
Mamaia era mai rea de gură. Toată ziua vorbea cu găinile, capra, câinele, florile și cu vecinii. Pe tataie îl cam certa și atunci îl strângeam mai tare în brațe.
˗ Taci din gură, hoașcă bătrână, tu-ți paștele mă-tii!
˗ E-te, tac! Tac, na!
Pe tataia îl apuca mereu să tușească atunci când mamaia îi aducea aminte că e bolnav la plămâni. Tușea și scuipa.
˗ Tataie!
˗ Da, tătăițule.
˗ Ce e asta?
˗ Pălărie.
˗ Păpărie?
˗ Pă-lă-ri-e
˗ Pă-pă-ri-e.
Tataia râdea cu poftă.
˗ Ioană!
˗ Ce-i?
˗ Aș mânca niște halva.
˗ Mănâncă, Ilie.
˗ Adu-mi!
˗ Da’ ce, tu nu poți să te ridici în capu’ oaselor?
˗ Muiere, văz io că ți s-a făcut de-o trosneală.
˗ E-te, mi s-a făcut… Nu vezi că am treabă? Da’ îți dau, ce Maica Domnului să fac? Vrei cu pâine?
˗ Da. Cu pâine.
˗ Tataie!
˗ Da, tătăițule.
˗ Îmi dai și mie halva?
˗ Păi, cum să nu!
˗ După aia merg la tușa Mița?
˗ Mergi.
Înainte să se apuce de mâncat, s-a așezat pe prispă și a început să pună tutun într-un ziar. După ce l-a lipit, s-a ridicat, puțin aplecat de spate, până la soba unde mamaia gătea o tocană de găină cu ceapă multă. A luat un cocean din jar și l-a apropiat de țigară. Fumul se răspândea peste tot în jurul lui. Era o căldură ce te sfârșea de puteri. Praful frigea și apa din fântână devenise sălcie. Așa spunea tataia: „Ioană, apa asta este tot mai sălcie. Nu e bună deloc.” O beam așa, că nu aveam altă cale.
˗ Mamaie!
˗ Ce-i?
˗ Îmi faci și mie pâine cu zahăr?
˗ Îți fac acuma. Stai să mai bag niște coceni în sobă.
Tăia o felie de pâine și o stropea cu apă. Băga mâna în găleată și uda. O privea puțin și dacă i se părea că e prea uscată, băga iar mâna în găleată și o uda. După aceea strecura peste ea zahăr. Mâncam și două felii de pâine. Era dulcele meu mare. Și îmi plăcea.
Acel puțin oferit de soartă ședea la poarta încântării. Nu râvneam la mai mult pentru că nu știam că putea să fie mai mult sau ceva mai bun.
Drumurile s-au întortocheat. Gândurile au o altă viziune. Atârnăm amintirile în spatele nostru și le târâm, de nevoie, spre a ne limpezi, chipurile, idealurile. Și parcă aceste amintiri, atât de simple și atât de curate, ar veni ca o binecuvântare. Nu schimbă cu nimic aducerea lor aminte.