desprinderi

e nevoie să întindem mâinile deasupra capului și să ne predăm rușinii

e nevoie să faci pașii mici și să aranjezi un salut pentru toți care privesc în ochii tăi

e nevoie de tine și e nevoie să nu mai fie nevoie așa că roagă-te pentru asta.

familia te educă; mergi educat pe drum.

așa repeta tata în fiecare dimineață de luni până vineri.

timp de 12 ani.

apoi am terminat școala și am plecat de-acasă. am ales o facultate la o distanță de 3 ore.

singurătate și libertate.

toate astea gratis.

nu mai era nevoie să plătesc amabilități că așa se face.

în orașul ăsta nimeni nu mai mișcă.

nici sângele meu, nici carnea mea, nici oasele, nici inima nu mai sunt bătute în cuie.

fiecare moleculă face ce vrea ea.

totul e verde.

uneori se întâmplă să nu vreau nimic.

închid ochii în palmele mele, dar asta după

ce am atins cu ele cerul; și așa albastre și poleite cu umbre de stele, le așezam pe ochi și mă prefăceam într-un mister.

într-o zi de luni pe la mijlocul verii când eram la sfârșitul vieții

a venit la mine o tânără fată prezentându-se oarecum senină că e trimisă cu un mesaj.

de sus.

am râs.

ea nu.

am tăcut.

ea nu.

am vrut să fug.

ea m-a oprit.

simțeam că prezența mea se încheiase oarecum. și tot oarecum nu prea nimeream să găsesc o explicație.

am semnat un contract în ziua aia de luni din mijlocul verii de la sfârșitul vieții.

de-atunci am înnoptat în mine.

m-am ghemuit lângă suflet cerându-i iertare.

m-am ghemuit lângă inimă și-am încremenit sperând să nu mă simtă.

am întins mâinile deasupra capului zâmbind ca un nebun în fața morții.

ea adăpa viețile altora cu rătăcirile mele.