pâine cu zahăr

mă împac zilele aste cu mine, zice Cormac

mă înrolez în propriile amintiri și aleg doar perioada copilăriei

știu că a trecut, dar vezi tu că asta mă hrănește

e o formă de autoapărare sau de antrenament cu mintea

nu mai pot să sar garduri sau să fur trandafirii din curtea bisericii

nu pot să mint că sunt rege că Paddy sigur va chema salvarea

nu mai pot să mănânc pâine cu zahăr că doctorul spune că e toxic

nu mai pot umbla în picioarele goale că vecinii vor spune că sunt nebun

dar pot altceva, zice Cormac

pot să scriu despre toate astea și pot să cresc inimi în fiecare poem

și fiecărui bătrân îi pot da încă o inimă și încă o viață

pot să-i cresc deasupra capului un cer verde și pot să-i fac regi în zilele de duminică

să ne plimbăm împreună cu două inimi în piept, la braț cu mamele noastre tinere

să ne prefacem bolnavi, zice Cormac, să ne prefacem măcar o zi

că vezi tu ce e mai frumos gând din copilăria ta?

îți spun eu: mâna mamei cu gust de pâine cu zahăr

mâna care îți mângâie fruntea și mâna care îți aduce mâncarea la pat.

mama mea are două inimi, zice Cormac, mâinile ei sunt acum doar oase cu urme de lacrimi.