Mântuit, împărtășit, spovedit, renegat, furat, felicitat, mătrășit, găurit, răsfirat, renegat, maltratat. Ce mai e? Taci! Taci! Taci, taci, taci! Spun gândului care spune să tac, să tacă. Ecouri. Ecouri. Nebunie, blasfemie. Taci! Și am tăcut. Șttt! Cine spune? Tu spui. Adică eu.
˗ Cu cine vorbesc?
˗ Nu știu.
˗ Cu tine. Vrei să-ți desenez?
˗ Ce?
˗ Ești proastă?
˗ Nu. Nu cred. Oi fi. De ce nu? De ce întrebi?
˗ De o juma’ de oră îți explic de ce-am venit.
˗ Păi, la cine ai venit?
Cine dracu, Doamne iartă-mă, e femeia asta? E frumoasă rău de tot. Că doar n-o fi venit taman la mine. Ce treabă am io cu ea? Niciuna.
˗ La tine am venit. Știai că vin.
˗ De unde să știu, dacă nu te știu? Cine ești?
˗ Moartea.
˗ E-te na! Faci mișto de mine?
Cred că sunt, la naiba, într-un vis horror. Ce-o fi însemnând și porcăria asta?
˗ Nu. Sunt foarte serioasă și nu fac glume.
˗ De ce? Adică de ce nu faci glume? Moartea nu râde? Ah, să nu uit! Cum dorești să îți spun? Doamna Moartea sau domnișoara Moartea! Ha, ha, ha! Da’ cine dracu, Doamne iartă-mă, să te ia pe tine de nevastă?
˗ Îți ordon respect față de mine.
˗ Ceeee? Moooor de râs! Băi, mă lași?
˗ Nu visezi.
˗ Ok, nu.
˗ M-ai batjocorit toată viața ta. De ce?
˗ Eu? Cum? Nu-mi aduc aminte.
˗ Ai scris poezii și ai râs de mine în ele. Nu ai crezut în mine.
˗ Păi, normal că nu am crezut. Și nici acum nu cred, că, cine a mai pomenit Moartea frumoasă foc? Toată lumea o știe ca o femeie cocoșată, cu o seceră ori coasă și îmbrăcată în negru. Ș-apăi, vii mătăluță la mine, frumoasă-n draci, și-mi vinzi gogoși că ești Moartea și că ai venit la mine. Pfff! Să-mi trag palme. Trebuie să mă trezesc din visul ăsta.
˗ Nu e vis!
˗ Nu mai spune?
˗ Fă ceva ce faci în vis, dar nu poți.
˗ Țip.
˗ Țipă.
Are dreptate Moartea. Dau să țip și deja urlu.
˗ Nu cred. Ai făcut ceva vrăjeli.
˗ Vrăji se spune.
˗ Ok, ok, vrăji. Na, m-ai vrăjt.
De ce e moartea faină?
˗ Sunt frumoasă pentru că nimeni nu m-a cunoscut.
˗ Păi, uite eu. Eu. Nu te cunosc acum?
˗ Dar nu te vei mai întoarce la oameni să le spui cum sunt.
˗ De ce nu? Ba, iaca, mă-ntorc! Uite, o iau pe-acolo!
˗ Nu sunt oameni acolo.
˗ Da’ de ce să nu fie oameni acolo? Na, o iau pe dincolo, și-i arăt în partea opusă, adică în stânga.
˗ Nici acolo nu sunt oameni.
˗ Unde-s?
˗ În realitate.
˗ Păi, nu m-ai pus tu să urlu?
˗ Ba da.
˗ Păi și nu am urlat?
˗ Ai urlat.
˗ Deci nu e vis, în consecință e realitate. Așadar, merg la oameni.
˗ Nu mergi nicăieri.
˗ Ba da. Uite ce e, le spun că ești urâtă, bătrână. Nu le spun adevărul. Și ca să nu mai stai așa bosumflată pe mine, promit că nu mai fac mișto de tine în poezii. Ok? Batem palma?
˗ Nu batem nimic. Eu nu stau la negocieri cu oamenii.
˗ De ce nu? E mișto tare! Fă o încercare cu mine.
˗ Nu-ți merge.
˗ Ce?
Mântuit, împărtășit, spovedit, renegat, furat, felicitat, mătrășit, găurit, răsfirat, renegat, maltratat. Ce mai e? Taci! Taci! Taci, taci, taci! Spun gândului care spune să tac, să tacă. Ecouri. Ecouri. Nebunie, blasfemie. Taci! Și am tăcut. Șttt! Cine spune? Tu spui. Adică eu.
Mă închin cu limba în gură. Așa zicea mamaia. Nu știu de ce. Poate să prind curaj. Să deschid ochii? Deschid ochii și o văd tot acolo. Moartea era palidă. Demnă. Serioasă. Mă apucă râsul și nu pot să tac.
Nu te supăra pe mine, nu râd de tine, râd așa degeaba de obicei. Am și momente când pic în depresie și poate că era mai nimerit să pic în depresie în fața ta, dar nu-mi vine depresia acuma. Na! Scuze. Mă scuzi?
Nu eu trebuie să te iert. Ești gata? Nu am timp să stau la povești cu tine.
Dar de ce nu ai timp să stai la povești cu mine? Lasă dragă că ai timp să-i iei pe toți. Sau ai normă? Ai o listă ceva? Dai socoteală cuiva? Normal că dai. Scuze iar.
Nu am timp de pierdut timpul pe nimic cu tine. Am avut clienți care mă făceau să râd doar că să le mai dau un an de viață, iar tu ce faci?
Eu? Uite încerc să mi te fac amică. Prea ești și tu serioasă. Parcă ești o comunistă. Haide dragă, nu te necăji așa, ce naiba! Ajută-mă să sparg nuca asta.
Ce faci cu nuca?
O mănânc. Vrei și tu jumate?
Nu, mulțumesc!
Nu îți plac nucile?
Nu mănânc nuci.
Nici eu, dar de când tot stăm de vorbă, mi-a venit pofta asta și dacă vrei o împărțim jumate-jumate. Da mi-o spargi?
O sparg, dar nu mănânc nuci. Nu-mi plac.
Atâta efort făceai și tu cu mine. Adică ce te costă să mănânci o jumate de nucă? Era ca un simbol al frăției dintre noi. În fine, poftim. Dă cu coasa-n ea. Ai grijă să nu o fărâmi. Îmi place să văd jumătatea perfectă care seamănă cu un miez de viață. Seamănă cu un copil adunat în burta mamei. Moartea lovi cu pumnul nuca. Nuca se desfăcu într-o jumătate perfectă. Moartea se uită atentă căutând asemănarea cu pruncul din burta mamei.
Nu văd nicio asemănare. Mă prostești.
Chiar ai spus asta? Tu, ai dedus oarecum un gând pe care doar oamenii îl au? Nu pot să cred, nu pot să cred că te asemeni oamenilor.
Ce nu-ți convine? Faptul că te-am contrazis?
Toți viitorii morți ar trebui să-mi mulțumească dacă ar știi că te țin la taclale și nu ai timp sa le iei viețile, moarteao, dar adevărul e că sunt chestiuni discutate aici care te surprind. Acuma nu știu daca e de bine, dar oricum stai așa cam proastă și te uiți la mine. Posibil că ești și atentă, că altfel nu-mi explic valul de nepăsare care te-a surprins. Și am să profit de damblageala ta, întrebându-te, căci eu m-am întrebat o viață întreagă și nu am reușit să înțeleg natura umană. Mai precis, spune-mi, de ce oamenii se prefac? Adică ei te văd, dar zic: ” nu te-am văzut”, dar sigur te-au văzut. Minciuna asta ce e, moarteo?
Un mod de stricare. De-aia exist eu. Atunci când stricăciunea a pătruns atât de mult în cineva, e clar că nu mai produce nicio semnificație pozitivă pentru continuitate. Se face loc altei vieți. Poate care să conteze, o viață în care nu se înfiltrează orbirea așa cum și tu ai observat.
Să ne vindeci?
Să vă distrug. Nu eu vindec. Răspunsul la întrebarea ta, îl ai tu. Dacă nu-l aveai, nu te întrebai. Dacă nu observai, nu sufereai. Dacă nu sufereai, ai fi fost ceva putred ca cei care spun că nu te văd.
Pusă de cine ești să iei viețile? Ai o listă?
Nu e treaba ta.
Chiar că nu e. Auzi, dar eu când te-am strigat, de multe ori recunosc, de ce nu ai venit să-mi iei viața? Uite, tu ai venit acum, dar treaba e că m-ai prins în toane bune și nu am chef să mor. Oh, știu, mori de râs în sinea ta și-ți spui probabil „ce ființă tâmpită”, dar pe bune că nu am chef să dispar așa în neant. Plus că eu nu sunt o specie stricată. Poate depresivă, da, da, dar nu stricată. Înțelegi? O iei pe asta în considerare? Plus că eu te văd. Vorbim, dezbatem chestiuni, filosofăm sau ce mama naibii facem noi două aici, că normale nu suntem niciuna. Plus că ești cam țărancă. Vii așa de mă și sperii, tragi de mine și haide, haide. Stai bre să ne cunoaștem mai bine, să ne salutăm, să ne prezentăm. Oleacă de bune maniere nu-ți strică nici ție. Tu nu mai apuci să iei viața omului, că face singur atac de cord de la sperietură, și apoi te dai mare că e trofeul tău. Haide, nu te supăra! Adu-ți aminte cum ne-am cunoscut noi.
Tu m-ai cunoscut azi. Eu te cunosc de când te-ai născut.
Vrei să spui că voiai să mă omori de atunci?
Voi nu înțelegeți că trăiți cu mine. Moartea vă face parte din viață.
Începi să colaborezi, doamnă. Îmi place de tine. Ești filosoafă.
Iar voi sunteți încrezuți, aroganți și impertinenți.
De ce spui asta?
Ceea ce faci tu cu mine acum, cum definești?
Chiar nu te iau peste picior. Jur. Plus că tu, adu-ți aminte, în seara asta când mi te-ai arătat, m-ai făcut proastă.
Pentru că erai impertinentă. Nu ai arătat respect.
Pentru că nu vreau să te respect acum. Nu vreau să pun capăt vieții mele atunci când vrei tu, ci când decid că am terminat cu viața asta.
Tocmai ce am spus m-ai sus că am făcut parte din viața ta de când te-ai născut.
Dar ce tu ești mama?
Acum ești încrezută.
Serios acum, dacă tu faci parte din viața oamenilor, adică mori trăind prin om, apoi finalizezi, curmi, iei viața omului, că m-ai zăpăcit de cap, vrei să spui că de fapt omul nu moare?
Nu-ți servește la nimic răspunsul meu. Aș putea să îți spun, dar…
Îți e frică să nu bat toba la alții.
Ai să uiți după ce vei încheia socoteala cu viața asta. Nu-mi irosesc timpul pentru ceva ce contează doar câteva secunde.
Bine, bine, atunci ești amabilă să-mi explici ceva ce nu am înțeles niciodată, iar tu făcând parte din viața mea, sunt sigură că ești cea mai în măsură să-mi dai răspunsul, pentru că eu sunt foarte dezamăgită de oameni, de prieteni, de cunoscuți, de mamă, de tată, de surori, de absolut toți cei care m-au înconjurat și la un moment dat au făcut unul din aceste lucruri: de ce crezi tu, îți dau doar un exemplu, de ce crezi că unii ascund adevărul?
Adică? Ai vrea să fii mai precisă?
Adică…e greu să îți dau un exemplu. Doar unul? Off, am atâtea. Aveam. Ce-ai făcut? Parcă vrei să uit asta.
Te complici încercând să explici.
Spun direct și te pun în pielea unui oarecare. Am o realizare, să spunem că am realizat o sculptură extraordinară după mine. Și o expun într-o mare galerie de artă. Într-un oraș mare. Lăudată de critici, dar nimeni cunoscut, deși o vede, deși citește știrea, vede la tv jurnalul despre mine, se abține să spună ceva. Se preface că nu vede. Apoi dacă întreb: „hei, ai văzut știrea cu mine? Ți-a plăcut?” omul se minunează și minte că nu. Apoi repede un „felicitări” și chipul li se schimbă. Mă prefăceam mereu că nu observ ca să nu-mi stric bucuria. Deci?
Așa cum tu te prefăceai că nu observi că-i observi, așa și ei te păcăleau că nu știu ce știau deja.
Logic. Bine zis. Oare toată lumea te înțelege așa cum te înțeleg eu?
Be First to Comment