Stau în spatele cuvintelor. Stau la rând. Să le scriu. Dar vin alte cuvinte și mă împing înspre cele din fața mea. Dau să scriu iar, dar scap printre ele ideile. Vreau să le ridic. Când mă aplec simt pe spate un fior care îmi taie respirația. Eram eu care duceam în spate cealaltă eu. Ba chiar erau două de mine în spatele meu și fiecare mine stătea la rând în spatele cuvintelor. Să le scrie. Să arate altor gânduri ce ocupată sunt cu toate cele 3 de mine. Stau la rând în mijlocul vieții. Așa cred. Că e mijlocul ei. Un mijloc comun de a ne petrece reciproc. Una trece mai departe, alta se stinge. Sau renaște. Pe fața vieții se citește uneori oboseala. Uneori se citește bucuria. Alteori nimic. E o enigmă. Chiar și enigmele formează coadă în spatele cuvintelor. Pentru deslușit măcar. O împăcare finală. Poate că trebuie, poate că nu. Măcar de s-ar termina coada asta de gânduri, de cuvinte, de vieți.
Îți aud gândurile. De ce ai devenit meticuloasă? Mă plictisește. Mă obligi să te omor mai repede. Credeam că ești isteață chiar dacă zeflemeaua ta mă enerva, măcar erai isteață și mă țineai din treabă.
Adică din coasă?
De ce aveți toți impresia că eu am o coasă?
Chiar că n-ai.
N-am.
N-ai avut niciodată o coasă? Ce fel de moarte ești?
Mă omori cu depinde ăsta. Obligi omul să te întrebe de ce depinde. Un depinde pe care nu l-am suferit niciodată. Acum dau cu ochii de moarte și vine și ea cu „depinde”. Las-o așa.
Cum vrei.
Vreau de mult să te întreb ceva, doamna mea. Să nu te dai mare. Zic asta pentru că intuiesc oarecum răspunsul tău. Dacă moartea există, și văd asta clar privind chiar acum la tine cum stai țeapănă, oarecum mândră, privind la mine cu dispreț. Privind la mine plictisită. Obosită. Alea sunt cearcăne? Ce vreau eu să întreb? Viața este o doamnă vie? Viața umblă așa ca tine după oameni, amenințându-i că le dă viață? Ți-au crescut cearcăne pe frunte. Asta vreau să aflu de la tine. Întreb pentru că am văzut oamenii temându-se de tine. Te viață, nu. Așa bănuiesc: viața e o doamnă îmbrăcată în alb care intră în burțile mămicilor și pocnește cu viață în sângele bebelușilor. Nu ești o prezență plăcută.
Nici oamenii nu sunt.
Nu te supăra, așa serioasă și necomunicativă, cine să te vrea?
Exact așa mă întrebam și eu, dar de tine.
Mie îmi placi. Mă faci să râd.
Ești unică. Tu râzi de mine.
Nu, nu râd de tine. Râd privind în mine. În mine nu există atâta moarte pe cât ai luat tu. Bine, nu ai vrut. Ai fost pusă. Ai o normă sau ce ai tu acolo în cer. Dar ai putea să încerci viața măcar puțin. Nu spun la nimeni. Și ca să nu ieși pe minus, îți țin eu locul. Omor timpul. Nu facem pact. Nu mă dau bine pe lângă tine. Nu îmi e frică de refuzul tău. Eu nu pierd nimic. Tu, da. Ai fost o Moarte toată existența ta? Eu mi-am trăit viața. Aș putea să îți povestesc, dar nu ai crede. Deja simt pe buze rugina suflării tale.
Dacă ai impresia că ți-ai trăit viața, te înșeli. Toți faceți greșeala asta și în aroganța voastră, la final, fluturați expresia „mi-am trăit viața”, pe la nasul meu, de parcă ați făcut vreun efort să o obțineți.
Dar nici nu am cerut.
Când ești nimic, ce ai putea să ceri? Nimicul nu există.
Stimată doamnă Moarte, cu fraza asta m-ai băgat în ceață. Sună, în traducere liberă, că viața e un nimic. Fiind doar noi în încăperea asta, avem norocul că nu ne mai aude altcineva. Întrebări proaste din partea mea, răspunsuri la fel de proaste din partea ta.
Atât ai priceput?
Așa ai vrut să pricep. Remarc arderea ta filosofică. Ești ca o proiectare din mine, deși ești alta, ești ca o prietenă, dar foarte străină de-a cunoaște ceva din tine, ești ca un aliat, deși nu am făcut niciun pact, ești ca un adversar, dar nu am tratat niciun punct de bătaie. Cum se face că stăm amândouă la povești? Pe tine nu te grăbește nimeni? Nu mai ai vieți de luat? Sau atunci când obosești te oprești la un pahar de vorbă? Ah, și apropo, nu am întrebat; vrei un ceai, vin, coniac?
La care întrebare vrei să-ți răspund?
În ordine. Ce ochi albaștri ai!
După chipul și asemănarea celui care urmează să le piardă. Majoritatea consideră moartea un lucru urât. Altora le e frică. Unora le este indiferent. Că mă simți prietenă sau nu, aliat, partener, străin și orice altceva îți trece prin minte ție, că tu ești în dialog direct cu mine, este doar o parte din îngăduința pe care ai trăit-o toată viața cu privire la mine. Și ai avut tupeu așa cum și eu am dându-ți explicații. Dacă vrei o explicație mai simplă, ca una pe care aș da-o unui copil, uite; moartea nu e decât oglindirea celui care va muri. Este dublura a ceva ce nu-și imagina niciodată. Și nici nu-ți vei imagina acum spunându-ți adevărul. Se face că stăm amândouă la povești pentru că eu îți permit. Nu m-ai urât niciodată, dar te-ai gândit la mine zâmbind. Asta m-a…
Emoționat?
M-a făcut să vreau să te cunosc mai bine.
Vai, dar asta sună a declarație de dragoste!
Nu e declarație de dragoste.
Recunoaște că e. Chiar așa, e posibil să te îndrăgostești de un muritor?
Minți?
Ce e minciuna? Voi muritorii aveți atâtea definiții despre minciună.
Toate definițiile despre minciună nu le cunosc, dar dacă te interesează o să caut în dicționar. Stai așa puțin că am unul chiar la îndemână.
De ce la îndemână? Ce e atât de greu să definești un cuvânt?
Pentru că poate avea mai multe sensuri. Nu e ca la tine: zici moarte și gata. Ce dracu să mai zici? Tu nu ești orice cuvânt. Tu însemni infinitatea unei dureri.
Asta o zici tu că așa simți?
Nu așa simt. Așa văd la alții care suferă atunci când moare cineva.
Ție nu ți-a murit nimeni?
Tu ești proastă sau mă testezi? Ori poate nu mă recunoști? Nu tu l-ai luat pe tata?
Dacă e cum zici…
Normal că e cum zic, doar nu te mint să-ți dau exemplu de-o minciună colosală.
Dacă tatăl tău era lângă tine când a murit, atunci chiar nu te țin minte.
Nu eram cu el. Atunci află că ai venit așa pe nepusă masă și mi l-ai luat. Nu știu ce-a fost în capul tău. El era tânăr. Eu abia învățasem să merg.
Sunt niște reguli.
Proaste aș zice.
Dacă ești așa revoltată pe mine înseamnă că ai suferit după pierderea tatălui. De aici ai tras probabil concluzia că eu sunt „infinitatea unei dureri”.
Dă-mi voie să-ți zic verde-n față: concluzia ta e un mare pârț. Să nu zic de căcat. Îmi strici ziua.
Te supără adevărul.
Mă întrebi?
Ești în eroare, moarteo.
Atunci, luminează-mă.
Fix așa: cum aș putea să simt o durere după cineva pe care nu l-am cunoscut? Nu sunt amintiri. Nimic. Zero. Cred că totuși vrei doar un dialog tâmpit cu mine. Și chiar mă simțeam bine și mă făceai să râd. Te credeam altfel.
Cum?
Mai bine nu-ți răspund.
Și-atunci ce facem?
Ne uităm una la alta, ca două proaste ce suntem, și oftăm de plictiseală. E bine?
Nu-ți stă bine revoltată. Te plăceam mai mult la început.
Care început? Să-mi spună moartea că mă place? Niciun alt principiu n-ar mai încăpea între noi două. Dacă te ții după mine tot timpul, ai un scop. Care e?
Acum e rândul meu să te fac proastă. Ce idiot întreabă moartea de ce a venit?
E clar. Dacă voiai să-mi oferi altceva decât mersul prin viață, mă prindeam de glumă.
Nu e nicio glumă.
Dar nici ceva serios.
Faptul că port un dialog cu tine și-ți amân moartea, nu te miră?
Și ce ai vrea să fac?
Să faci ce trebuie să faci. Sau ce ești pusă să faci. Nu știu. Tu chiar mă întrebi asta? Și ai vrea să-ți mulțumesc? Auzi, am tot văzut filme, și eu nebună să mă uit la ele, cu tema morții. Adică se făcea că moartea stătea de vorbă cu vreun zeu, sau om, nu contează exact filmul, mă grăbesc să-ți spun de fapt că am remarcat în toate filmele văzute despre moarte că toți o întrebau „de ce eu” sau „te rog să mă mai lași puțin în viață”. Nu te întreb dacă ai întâlnit astfel de oameni și nici nu o să te mai întreb nimicuri. Un lucru e cert: ai devenit un studiu pentru rasa umană. Cred cu tărie că de fapt e invers și că tu, în singurătatea ta, mori de râs. Ce chestie haioasă asta, moartea se prăpădește de râs! Zi că am dreptate. Îmi fac un ceai. Vrei?
Nu vreau.
Deci?
Ce?
Răspunde la întrebarea de dinaintea întrebării cu ceaiul.
Nu face obiectul.
Ce nu face? Obiectul? Dar nu spune că ești și avocata tuturor moartelor. Sau morților. Cum naiba se zice?
Îți fac o propunere…
Hopa! Să aud.
Trebuie să îmi dai acordul înainte.
Înaintea propunerii?
Mă bag. Ai să te miri.
De tine nu mă mir.
Răspunsul meu e da. Na.
Lasă ceaiul și vino lângă mine.
Lângă tine sunt.
Mai aproape. Dă-mi mâna.
Tu ai mână? Ha, ha, ha…
Ca să vezi că nu sunt doar obiectul de studiu al oamenilor, mergem la o plimbare.
În sfârșit ceva interesant se întâmplă cu noi două. Începusem să mă plictisesc. Haide, draga mea superbă moarte!
M-am apropiat de ea și am simțit mâna ei rece, cu degete lungi osoase. Mă prinse sub mantia ei de un albastru spre negru cu miros de frunze uscate de toamnă. Se făcuse în jurul nostru noapte, apoi m-am pomenit în începutul vieții mele. Eram eu privind la mine. Eram în brațele mamei. Să fi avut câteva zile de la naștere. Un domn mă privea. Părea distant.
O recunosc pe mama. Am mai văzut chestia asta prin filme. Nu te întreb cine e, că o recunosc pe mama. Chestia aia din brațele ei sunt eu. Domnul acesta seamănă cu tata. Da, îl cunosc din poze, nu are sens să mă prefac și să trag de timp întrebându-te, dar pentru ce vrei să văd scena asta?
Be First to Comment