De obicei, ceea ce este slab este exterminat. Dacă ar fi să răspund la întrebarea „cum vezi lumea în acest moment și nu numai în acest moment?”, aș răspunde: o văd ca pe un sindrom. Sindromul recitatorilor de drame proprii: toți așezați pe o scenă, recitând dramele propriilor vieți, chiar dacă viața lor nu e o dramă, deschid totuși un dulap imaginar și scot de-acolo minuni și ne-minuni care să uimească și topească spectatorii, care de fapt sunt tot recitatori de drame proprii. Și astfel, scenă lângă scenă, umăr la umăr, lumea parcurge în sensul a-normalului și-al nebuniei un sens giratoriu performant. Nu aduc în discuție Drama acelui secol al V-lea sau al VI-lea î.Hr., care a fostă inventată la Atena, de fapt o invenție în cadrul unei sărbători care îl onora pe Dionis – zeul rodniciei, vegetației, vinului și bucuriei, pentru că nu știm a venera Drama în ritmul primei ei nașteri. „Infernul” lui Dante sau „Cele șapte veacuri ale omului” de Shakespeare au fost lecții ușoare, peste care praful invizibil al operelor noi de artă care se promovează pe tărâm american s-a așezat a uitare.
În urma unui război se mai scrie o istorie. În urma unei drame se mai naște un mit. În urma unui mit se nasc nebuni. În urma unui principiu se poate strica o nație. Și-n urma unei nații stricate răsar conflicte și interese, guverne și genii alterate. Constatări și refugii. Cel mai important devine însă timpul de care ne plângem toți. Absolut, asta e o problemă! Ăsta pare secolul performanței bătutului pasului pe loc, secolul în care totul pare digerabil, în special falsitatea că un cutare lucru este actual, atât de digerabil că majoritatea oamenilor care-și expun opiniile se cred elitiști. Parcă totul a încremenit într-un argument. Argumentul personal. Găselnița săptămânii, a sleitului problemelor iscate chiar și de trecerea unui nor în formă de pipă. Oamenii au devenit activiști, guvernanți, comentatori, proiectanți, aristotelici. Nimic și nimeni nu poate sătura populația care se plânge de trecerea timpului. Drama unui secol supt de cultură, de mituri și motivaționale face ca sfera educației să capete alte valențe. Drama lui Geronimo nu s-a încheiat. Geronimo stăpânește, încă de la moartea lui, tot ce mișcă, și din păcate nu e mit, că vezi tu, într-o lume modernă vorbim elevat și serios de invizibilitate, artă la pătrat, de snobism și violență ca întâmplări normale, vorbim de război ca despre ceva care s-a pornit din interes – iată ce noutate! -, facem tabere diverse și ciudate și oferim explicații unei nații care mișcă frenetic din mâini la fiecare sfârșit de an. Am terminat un an. Suntem vii. Mai vine unul. Îl terminăm și p-ăsta, Dumnezeu cu mila Lui, că ce știm să spunem mai mult în beția acestui gând: „a mai trecut un an”?! Nu știm să terminăm nimic. Cu siguranță suntem capabili să comentăm și să anulăm acțiunile unora. Continuitatea unei culturi, modernizarea unei idei, valorificarea unor principii într-o lume modernă cu siguranță va exista. Într-o lume paralelă totul pare firesc. În lumea noastră se construiesc paravane și găști. Colaborăm și participăm, ne unim și părem firești doar atâta timp cât să ne vadă alții. Alții să ne vadă – iată filmul care va bate viața. Să fim văzuți, că nu contează ce lași în grupul din care ieși victorios. Dă-i încolo de păduchi, viața merge înainte, bani să iasă! Ce cultură? Cine a rămas ne-pătruns de mediocritatea acestui secol să arunce primul cu baza lui de date în Geronimo.
În concluzie, facem parte dintr-un alt concept și nu aș putea face vreo asemănare cu ars poetica – pentru că autorul nu-și mai respectă 100% definiția poetică în care-și prezintă în mod particular viziunea și atitudinea creației sale. De ce? Pentru că marii sfătuitori de gen ar spune: nu se mai scrie așa. Vino cu ceva nou. Astea s-au fumat de mult. Așa că…
Be First to Comment