O poetică indignado ține în vervă poemele Dorinei Șișu din Joi spre miercuri. Furioasă, exasperată, rănită, Dorina strigă, zgîrie și se zbate pe marginea subțire și fluidă dintre mînie și disperare; o disperare care devine mînie și o mînie care se topește în disperare. E o convulsie (socială, spirituală, afectivă) prelucrată ca revoltă declamată, la rîndul ei, cu patosul directeții, frust și abrupt, pentru a-i reține toată căldura autenticității imediate. Dar fondul din care țîșnesc aceste violențe este unul traumatic; din rană ies apostrofele și cinismele defensive ale Dorinei; din cuvinte rănite și batjocorite, ”pe care le-au călcat toți în picioare/ cu cizme germane înalte și negre”, și – deopotrivă – din vise strivite și din fragilitatea victimei: ”răscumpără-mă dragul meu/ vocea mea e mai mult un ecou prelungit din visele tale”. Afecte întoarse în resentiment, poemele Dorinei sunt o poetică reactivă, un răspuns la acuitatea strivirii.
Al. Cistelecan
Be First to Comment