Jurnal în 50 minute între Abbey Street și Square

nu e greu. totul, în jurul tău, e cum ești. te concentrezi pe lucruri – să le faci; te concentrezi pe gânduri – să le taci. gândurile vin peste tine de-a valma. grămadă. nu înțelegi nimic din ele. vin și se duc. un algoritm al durerii.
încerc să mă țin de cea mai apropiată bară din metrou. o ating cu vârful degetelor. e atât de aglomerat, că nici nu am unde să cad. suntem mulți cu rucsacurile în spate și asta ne incomodează. oamenii sunt calmi. aproape toți privesc în telefon. eu mă uit în spatele celui din fața mea. mă dor ochii. e prea aproape. încerc sa întorc capul spre dreapta și intru într-o glugă, cu nasul. tălpile mă ard. îmi vine să tușesc. tușesc puțin. timpul trece greu atunci când stai în picioare. simt că mi se face rău și vreau să mă așez. mă gândesc la mâncare și la faptul că, ce bine ar fi să se deschidă ușile chiar acum. metroul se oprește în stație, dar nimeni nu coboară. ușile rămân închise.
aș vrea să pot scoate cartea din rucsac și să citesc. pe asta am citit-o de câteva ori. pe toate de fapt. la a treia citire, ori îmi plac foarte mult, ori nu-mi mai plac deloc. măcar de nu m-ar apuca inspirația, să nu-mi treacă cine știe ce idee prin cap, iar eu să pierd, că până apuc pixul și caietul, se duce. metroul pune frână brusc. toți ne aplecăm în față. nimeni nu cade. majoritatea oamenilor râd. aș vrea să pot râde ca ei. încerc. râd în spatele celui din fața mea. se fac și glume pentru că nimeni nu a căzut. am transpirat pe față. mâinile sunt și ele încleștate. miroase a cartofi prăjiți și a Mc. cineva zice sorry. privesc, atât cât pot, în spatele meu. o doamnă încearcă să coboare. zic și eu sorry și mă îndes mai strașnic în cel din fața mea. puțin loc. a reușit. mi-am oprit respirația. ea a zis thank you. eu am zis no problem. a intrat puțin aer. tot așa înghesuiți suntem.
mi-e sete rău. cum să continui romanul? nu-mi amintesc unde am rămas. dusesem personajele într-o pădure. apoi am clacat. altă stație și încă 35 de minute până la ultima stație. la Red Cow au coborât mulți. pot să mă mișc. două degete mi-au amorțit. de la piciorul drept. nu mai văd clar.
trece anul și nu am mai publicat nicio carte. a trecut perioada, sau o perioadă cum se zice mai nou în societățile înalte, probabil că rămânem la stadiul de observatori. mai am două stații și cobor. văd un loc liber. acum nu mă mai așez. acum privesc pe geam. pot să privesc pe geam și să mă gândesc la Crăciunul care vine, la nopțile când mergeam cu Moș Ajunul, cu Sorcova, la serile când veneau colindătorii și mirosea peste tot a carne de porc. cel mai mult aș vrea să mă întorc, măcar o clipă, la oala cu gem de gutui pe care o făcea mama. cobor din metrou. piciorul stâng e amorțit. șchiopătez. sar într-un picior și încerc să ajung aproape de gardul spitalului.
e atât de frig! hai, aprinde o țigară și mergi. mai ai 3 minute și ajungi acasă. e atâta liniște și pace și noapte și luminițe pe la geamuri, că zâmbesc. aș putea face asta mai des.