Praf și doliu

˗ Bre, tanti Florico, după șase ani, de când a murit nea Ion, tot mai ții negru, bre?
˗ Ţiu, da, țiu, că ce viață e asta pentru mine? Io nu mai vreau să trăiesc, dar uite că bunul Dumnezeu îmi dă zile pentru fetele astea trei.
Mama își aranja basmaua și băga sub ea firele de păr care îi mai ieșeau, albe, pe lângă ureche.
˗ Pe primele două le-ai dat la București, așa am auzit. Așa vorbește lumea de prin sat.
˗ Le-am dat, că sor-mea le ține. Io am rămas cu asta mică, și arătă cu mâna pe capul meu.
˗ Bre, de ce nu te măriți? Ţi-ar fi și la alde matale mai ușor.
˗ E-he, ce-mi trebuie mie măritat, fă Lenuță? Cine mă ia pă mine cu trei fete? Casă de-a doua nu e bună, am văzut io.
Punea mama mâna pe cap și iar își aranja basmaua și părul.
˗ Dă-mi, Lenuțo, doi metri din stofa asta neagră. Să merg la croitoreasă, să-mi facă o rochie.
˗ De șase ani, bre, de șase ani te îmbraci numai în negru. Tare mult l-ai mai iubit pă nenea Ionel.
˗ L-am iubit, da’ uite că el nu m-a iubit pă mine.
˗ Cum, bre, nu?
˗ Păi, mă gândesc că dacă mă iubea, nu murea.
˗ Păi ce, a fost după el? Așa a vrut Dumnezeu.
˗ Așa o fi vrut. Ce știm noi? Suntem niște proști, nu știm nimic.
˗ Așa e, bre. Face un pol materialul.
˗ Na banii, Lenuță și dacă primești basmale din alea mari, să-mi oprești și mie.
˗ Da, bre, opresc. Săru’mâna!
Mama a îndesat stofa în punga cu pâine, m-a luat de mână și am plecat spre casă. În fața bisericii s-a oprit, și-a ascuns iar firele albe pe după ureche și a început să se închine. Mă închinam și eu trăgând cu coada ochiului la ea, să văd când se oprește. Îmi părea slabă și frumoasă.
˗ Doamne, Doamne, de ce Doamne mi-ai dat viața asta?
Lacrimi mari începuseră să-i curgă pe față și se opreau toate în colțurile gurii. Cu podul palmei le ștergea și suspina.
˗ Mamă, de ce plângi?
˗ Uite așa, mamă, plâng io…
˗ Nu mai plânge, mamă!
˗ De ce să nu plâng? Oi fi vreo fericită? Nu-s. Plâng până mor, să ajung lângă taică-tu.
˗ Şi eu? Eu unde mă duc?
S-a oprit din mers și m-a privit lung apoi. Parcă îi părea rău că a plâns iar și a vorbit cu păcat despre unele lucruri.
˗ Haide, mamă, acasă și-om vedea ce să facem.
˗ Pot să merg în spatele tău?
˗ Mergi.
Călcam pe urmele pașilor ei. Praful se adunase peste tot drumul. Nu mai plouase de mult și pământul crăpase pe câmp, doar în sat era fin și îmi plăcea să târăsc picioarele goale prin el. Atunci când priveam spre încolo, departe, spre uliţa de la marginea satului, unde locuiam, pământul părea că arde, că ridică flăcări de lumină sau că apa se înalță deasupra lui.
˗ Mamă, ce mâncăm? mi-e foame.
˗ Mămăligă cu cartofi prăjiți.
˗ Hm, e bun, abia aștept să mănânc!
˗ Săraca de tine, te bucuri la mămăligă cu cartofi…
˗ Dar e cea mai bună mâncare, mamă.
Şi iar a început să plângă, dar mai ușor parcă, să nu o aud, dar eu o auzeam și mă prefăceam că nu aud. Am început să cânt „Veronica, fată bună, Veronica, Veronica…”