Să nu mă spui că am mâncat fasole

─ Costeleeee, unde dracu te-ai băgat, măăă?
─ Ce-ai, fă, de strigi ca nebuna? Uite-mă aci. Ai dat în orbu’ găinilor?
─ Vezi, mă, că a venit aia mică a lu’ tușa Ioana.
─ Unde-i, fă, că aci pă hol nu-i?
─ Vezi, mă, prostule, că-i la ușă. Dă dracu’ perdeaua din ochi și-o vezi…
─ Făăă, Leano, dacă mă mai faci prost, io te bat de te caci pă tine, țiganca dracului care ești tu cu mă-ta și cu tac-tu…
─ Da’ tu ce dreacu oi fi? Vreun pui de rumân? Bagă, mă, fata în casă!
O mână dă deopartea perdeaua din ușă. Apare Costel. Mă privește mirat apoi mă întreabă:
─ Eleno, stai de mult la ușă?
─ Nu.
─ Și de ce nu intri tu direct în casă, dacă tot vii pă la noi?
─ Mamaia a zis să nu intru.
─ Și adică di ce, fă, Eleno, să nu intri tu la noi direct în casă? Hă?
─ Că nu e frumos să intru fără să mă cheme cineva.
─ A-ha! Fă, Leano, da’ tu ce dreacu faci, fă, acolo? Nu vii încoace să stai cu asta mică?
─ Ho, mă, că viu acuma!
Ceaunul cu mâncarea de fasole era în casă. Era un ceaun imens, mai mare decât mine. Mai era mâncare pe fundul lui și o lingură mare ședea deasupra. Ziua era prea cald să-l lase în bătătură. Fasolea s-ar fi stricat, așa că, după ce era gata mâncarea, aduceau ceaunul în casă, în prima cameră. Ei spuneau că e hol, dar parcă nu semăna cu nimic. Pe jos nu aveau preșuri. Nici masă nu aveau. Două scaune verzi, murdare și ele, stăteau lângă perete. Muștele intrau și ieșeau din ceaun. Erau mai puține ca afară. Mamaia nu mă lăsa să vin la Lenuța, dar eu veneam mereu pe furiș. Știa că-mi place fasolea lor și atunci când mă prindea că ies din curtea lor mă certa.
─ Ce faci?
─ Bine, zic.
Priveam spre mâncare.
─ Ia, fă, Eleno și mănâncă. Ai vinit la fasole, hă?
─ Da. Da’ să nu mă zici la mamaia.
─ Nu te zic. Ia și mănâncă.
Și am mâncat. Era puțin prinsă și afumată. Mâncam cu o poftă pe care nu am să o uit niciodată.
─ Vrei și mămăligă rece?
─ Vreau.
─ Ia d-aci.
A rupt dintr-o mămăligă cu mâinile.
─ Ia și întinde dacă vrei. Mănâncă, fă, că e bună. Costeleeee, unde ești măăă, dar-ar dracii în tine?
─ Pă prispă, fă, nebuno.
─ Bă, mai avem vreun pepine?
─ De unde, fă, pepini?
─ Era, mă, aseară unu’ afară pă prispă. L-ai mâncat cu tăticu, mă?
─ Făăăă, io aseară am fost acasă? Loaza pământului și proasta satului!
─ Taci, mă, că te aude asta mică….
─ Fă, Leano, vezi că vine tușa Ioana după ea.
─ Mă, ești prost?
─ Uită-te, fă, la poartă!
─ Aoileu, Eleno, te prinde la ceaun. Ridică-te, fă, și fă-te că nu mănânci.
─ Lenuțo, Costeleeee, Elenăăă! Unde sunteți, mă?
Am ieșit repede din casă în fața ei.
─ Da, mamaie, aici sunt.
─ Ce-i la gura ta? Ia treci încoa’ mai aproape, ia, ia să văz io ce ai la…
─ Săru’mâna, tușă Ioano! Ce faci, bre?
─ Iar a mâncat la voi? Păi nu ți-am zis io, Lenuță, să nu-i mai dați fasole, că are ce mânca și acasă. Nu așa am vorbit io cu voi?
─ Da, bre, tușă Ioană și io ce să fac la fată, dacă-i place și vine? Să o dau afară?
Mamaia m-a luat de mână și m-a tras după ea. Tot șușotea în barbă, să o aud doar eu, mergând grăbită cu mine spre casă:
─ Nu ți-am zis io, Elenă, că nu ai ce căuta la ăștia? Ai dracului de țigani jăgoși și bețivi, Doamne iartă-mă, că în loc să meargă la muncă, ia, numai stau în bătătură cât îi ziulica de mare. Stau și beau. Și tu? Să nu te mai prind pă la ei, că-ți rup picioarele. Ai auzit, Elenă? Hir-ar ai dracului, să hie!
─ Mamaie, da’ mie îmi place la ei….
─ Zici că te-a făcut mă-ta în șatră. Nu știu cu cine oi semăna așa, că tac-tu era un om educat. Mă-ta e o fudulă.
─ Ce e aia fudulă?
─ Ce, nu am văzut io cum se gătește când merge duminica la biserică? E-he, am văzut io!
─ Are o rochie neagră, mamaie. Și un batic negru. Atât. Adică are mai multe baticuri negre. Pot să mă gătesc și eu ca mama?
─ Doamne ferește, Eleno, mamaie! Mă-ta e vădană, de-aia trebuie să poarte negru. Săracu’ Ionel, a murit de tânăr, dar dacă așa a vrut Măicuța Domnului, ce să-i faci? A luat la ea un om bun și a lăsat pă pământ răutățile.
─ Și ce face Măicuța Domnului cu tata în cer?
─ Nu știu mamaie, nu știu.
─ Atunci de unde știi matale că e tata la Măicuța Domnului?
─ Că așa se zice, na!
─ Mamaie, da’ de ce porți batic pe căldura asta?
─ Adu niște paie să pun peste baliga asta. Vai de capu’ mieu, că se strica prispa și nu are cine să mi-o facă! Așa să poartă, mămăiță, batic, că suntem babe.
─ Da’ mama nu e babă.
─ Nu e babă, dar e vădană.
─ Dar nici mama lui Viorica nu e babă și nici vădană și are batic. De ce?
─ Așa e civilizat la țară. Și la biserică nu ai voie să mergi în capu’ gol că nu ești curvă.
─ Mamaie, eu sunt curvă?
─ Ptiu, Doamne, Maica-Domnului, cum spui mamaie așa? E păcat, să nu mai spui, mămăiță.
─ Dacă nu am batic și merg cu mama la biserică, matale ai spus, că numai curvele intră așa.
Am început să țopăi fericită și să cânt prin curte: sunt curvă, sunt curvă, la, la, la, tra-la, laaaa, suuuunt cuuuuurvăăă!
─ Șttt, taci din gură, Elenă, taci mamaie din gură că e păcat ce zici tu acolo. Gura mea slobodă, de ce nu-mi văz io de ale mele?

Soarele ardea și simțeam cum pielea se strânge la gură. Am luat un măr de pe jos și am început să-l mănânc, ocolind viermele. Era zemos și dulce. Mărul. O priveam pe mamaia cum frământă balega cu paiele. După ce se făcea o pastă mai groasă, acoperea găurile din prispă.
─ Pot să pun degetul?
─ Unde să-l pui?
─ Acolo unde pui balega.
─ Nu, că rămâne gaură. Șu, șu d-aci, boală dă găină, șu, șu!
─ Mamaie, tataia e tot la Maica Domnului?
─ O hi. Nu știu pe unde l-or plimba sfinții.
─ De ce ai călcăiele crăpate? Mă frige părul, mamaie.
Umbla toată ziua desculță prin bătătură. Își lua șoșonii doar atunci când pleca în sat cu treabă ori la biserică, duminica.
─ De la praf, de la vreme, că sunt bătrână, mamaie și multe drumuri au umblat picioarele astea. Mergi și vezi ce are câinele ăla, de latră așa și aruncă-i o coajă de mămăligă.
Făcuse răni pe la gât din cauza lanțului. Se zbătea toată ziua.
─ Vrei mămăligă?
Mă privea fericit și sărea în sus de bucurie făcând praf în jurul lui cu lanțul. Îmi era frică să îl mângâi. Poate că m-ar fi mușcat de supărare că el niciodată nu a fost liber. Nu am stat mult. I-am dat mămăliga și am plecat.
─ Mamaie, merg în drum.
─ Mergi. Elenă, nu te culci de amiază?
─ Nu.
─ Nu e nimeni, mămăiță, pă drum în căldura asta.
─ Nu e, dar io merg.
─ Mergi, mergi.
În praful din fața porții mi-am desenat un șotron. Degetele se lipeau așa că le-am tăvălit pe pământ, pe sub praf. Era rece. Voiam să cânt dar nu știam niciun cântec. Mi-am adus aminte de film și mă întrebam dacă știu să cânt ca Veronica. Veronica, Veronica, fată bună, Veronica, Veronicaaaa, Verooonica, fată bunăăă, Veronica…