– De ce așezi pietrele pe marginea drumului?
– Ai spus ceva? Mama privea mirată.
– Te-am întrebat de ce așezi pietrele pe marginea drumului.
– Arată mai bine. Nu-i așa?
– Cine arată mai bine?
– Drumul. Privește!
– Nu văd decât praf și pietre.
– Ce-ai putea să vezi? Suntem la marginea lumii. Asta e tot ce trebuie să vezi. Îți poți imagina flori dacă vrei.
S-a aplecat spre mine. M-a apucat de mâini cu putere și mi-a căutat privirea. Plângea. Lacrimile au început să-i curgă pe fața arsă de soare. Buzele îi tremurau.
– De ce te porți așa? Mi-e milă de tine. De ce ai plecat de lângă mine?
– Nu am plecat! Ce tot vorbești? Sunt aici, uite! Stăm de vorbă. Nu te înțeleg.
– E visul tău. Am venit să te rog ceva. Lasă pietrele, fata mea. Nu mai plânge.
– Nu plâng, mamă. Am promis înainte să plec, nu mai plâng. Nu te supăra pe mine. Te rog să te întorci acasă. Mai am multă treabă. Nu azi ajung să trec apa. Pleacă mamă spre casă, te rog! Se înserează. Eu nu plâng, mamă. E lumina care joacă în ochii mei. Și prietenii mă întrebau de ce plâng, dar eu nu plâng. Stai liniștită.
Mama mă strângea în brațe și continua să-mi spună de vise, că zbor, că strig, că plâng, mereu aceleași vise ciudate.
– Și cât mai stai aici? Tu de ce nu te întorci cu mine acasă?
– Eu nu mai pot, mamă. Trebuie să trec apa. Acasă nu mai vin. Nu te supăra pe mine, te rog! Te iubesc, mamă. Hai, pleacă. E târziu.
– Să nu mai plângi!
– Nu mai plâng.
Suntem împreună legați prin firul de aur. Vântul a făcut din chemarea mea un nume. Un dor aparte mă cuprinde. Dorul de liniște. Dorul de voință, de divinitate. Așez amintirile pe culori. Împart unele clipe de partea învinsului. Răcoarea se lasă de-acum. Negrul cuprinde, precum un viciu, dorința de-a dori. Simple cuvinte, simple iertări, simple treceri, simple probleme complicate de un final întrebător. Ne putem ierta de frică? Avem dreptul la îngăduință? Să ne iertăm doar copilăria și necesitatea unei iubiri? Învățăm să iubim, iubind. Învățăm să trăim, trăind. Învățăm să murim, murind. Învățăm să iertăm, iertând. Învățăm să uităm, uitând. Ne naștem în fiecare zi, trăind. Zidim o viață. Batem cuie în cer cu plânsul nostru. Ce scurt e drumul până la sfârșit! Ce scurt!
Pereții s-au lăsat adâncind aerul. Era o tăcere amețitoare. Parcă un vânt împletea cuvintele. Dintr-un jurnal cădeau file scrise cu cerneală: să treci cu mine pasul acesta, să treci cu mine vântul acesta, să treci cu mine iubirea aceasta. Viața mea ești tu. Durerea mea ești tu. Zâmbetul acesta să-l treci în tine cu mine precum un dor de iubire….te iubesc mai mult ca viața…ești legământ. Îmi ești cuvânt. te iubesc pur și simplu…să mă ierți! Să mă ierți! De o mie de ori am învățat să-ți fiu fiind. Acum sunt în zborul tău. Să mă lași să plec acolo unde tu exiști.
– Vreau să merg mai departe.
– Mergi.
– Mă lași?
– Ești liberă ca pasărea cerului.
– Ce ai sub pleoape?
– Amintiri cu tine.
– Câte?
– Cine stă să le numere?
– Să le păstrezi pe cele mai frumoase.
– Da.
Nu am încercat gustul ghețurilor. L-am avut tot timpul în mine. Norii gustau din gutui toată iarna. Fereastra a rămas galbenă mirosind a mușcată. Mereu înflorea. Era roșie. Soarele o iubea toată dimineața. Mai veneam în dreptul ei să mă scald cu miros, iar cu degetele desenam pe cer forma inimii, ca și cum eram deja acolo, simțeam mirosul de pământ și de roșu. Am înghițit strigătul. Pielea a prins miros de viață. Umerii exprimă un univers gol, care șade la nevoia întâmplării. Simt nisipul precum un val peste mine. Mai stau. Aâncesc răstigniri, poate că ai să vii…poate că apa mă va duce acolo unde ți-ai brodat visele. Știam că atunci când voi trece apa voi muri. Și tu știai. Da, și tu știai!
Știam că voi muri
Published inProză
Be First to Comment