ultima silabă

în ultima seară din ultima viață pe care aveam s-o termin pe patul de spital

am simțit gustul amar al sacrificiului ca pe un beneficiu al îndoielii

mă întrebam dacă am fost un om rău

și-atunci au început să-mi încolțească silabe pe cerul gurii.

aș fi vrut să le spun femeilor care-și deșertau pietre din spinările cocoșate de muncă

să nu mai caute perfecțiunea lucrului bine făcut;

aici tu, omule, te vei întreba mirat și oarecum revoltat: ce perfecțiune caută o femeie?

iar femeia cu pietrele-n spinare ți-ar răspunde: să fie iubită fără variante.

în ultima seară din ultima viață pe care-am terminat-o pe patul de spital

am închis ochii în galbenul florilor așezate pe pieptul meu

flori care mă ardeau

pentru că, vezi tu, omule, erau ca niște lucruri puse grămadă peste viața mea

viață care s-a dus într-un pumn cu gheare.

ca un lepros intoxicat mi-am luat adio de la mine.

de la tot universul pe care l-am iubit crezând că rămân tânăr

sau că rămân într-o silabă încolțită pe cerul gurii.

uite cum din spinarea mea cocoșată de viață

prind rădăcini femei și din femei prind rădăcini oameni de zăpadă.