Cadru universitar, Dorina Şişu scrie o carte limpede urmărind tema principală pe care o detectează în romanul greco-latin. În Cuvânt înainte, autoarea îşi defineşte astfel demersul: „Acest studiu îşi propune să analizeze semnificaţia călătoriei în literatura universală, în special romanescă, felul în care, influenţând istoria omenirii, ea influenţează implicit literatura. Totodată lucrarea de faţă se vrea o prezentare a celor mai valoroase romane ale Antichităţii, romane în care aventurosul şi călătoria reprezintă modul de viaţă al unor personaje (…) Pentru mine călătoria reprezintă cea mai aventuroasă experinţă a fiinţei umane…”
Lucrurile ar părea simple la prima vedere, dar o asemenea cercetare, care coboară până la originile romanului greco-latin, reclamă o desţelenire anevoiasă de arhive şi cărţi. Construcţia unitară a volumului şi exprimarea clară, pe înţelesul tuturor categoriilor de cititori, a fost posibilă în urma unei munci susţinute.
Semnificaţia principală a călătoriei o reprezintă o deplasare îndepărtată, în care ne îmbogăţim cunoştinţele şi experienţa. În timp, conotaţiile călătoriei, mai ales după înglobarea metaforică a peregrinărilor spirituale, au devenit aproape infinite. În primele romane greceşti, apărute în regatele asiatice ale diadohilor (succesorii lui Alexandru Macedon), ea se referea predominant la cele maritime, pigmentate cu aventuri pirateşti şi poveşti de dragoste împlinite. Autorii urmăreau fantasticul, fabulosul şi extraordinarul pentru impresionarea cititorilor: piraterii, atacuri banditeşti, crime, morţi false şi reveniri, răsturnări de situaţie – suspans.
Autoarea detectează, în primele romane greceşti, suprapunerea a două civilizaţii: oriental-persană şi greco-helenistică.
Primul roman atestat (secolul I e.n.) Romanul lui Ninos (autor anonim) este unul de dragoste cu final fericit. Pentru împlinirea dragostei este necesară trecerea unor trepte iniţiatice. Aventurile călătoriei oferă această posibilitate.
Heliodor, în Ethiopicele îşi supune îndrăgostiţii (Teagene şi Haricleea) la o mulţime de încercări dramatice, învăluite în mister. Romanul a fost admirat de: Shakespeare, Calderon şi Racine (în Renaştere), iar în secolul al XVII-lea a devenit modelul romanului Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei de Miguel de Cervantes.
Argonauticele lui Apollonios din Rhodos împing fantezia, simbolurile şi mitologia în prim plan. Scriitorul savant (descedendent din Homer), imaginează călătoria plină de peripeţii ale argonauţilor (conduşi de Iason), în căutarea miraculoasei lânei de aur. Aceasta a aparţinut berbecului zburător care i-a dus pe Frix şi Hele în Colchida, jertfit pentru Zeus. Sub aspectul călătoriei fantastice, romanul are afinităţi cu Odiseea lui Homer.
Autoarea acordă o importanţă deosebită romanului parodic al lui Lucian – Istoria adevărată, în care ironia şi fabulaţia înseninează existenţa deloc uşoară. Romancierul imaginează o călătorie dincolo de lumile locuite, navigatorii ajungând într-o insulă fantastică, cu râuri în care curge vin şi există femei-viţă de vie. Cine nu ar vrea să participe la o asemenea aventură?
Metamorfozând tema călătoriei din romanul grec, cel greco-latin instaurează proza condiţiei umane. Extrem de complexă, acestă temă permite autorilor să-şi etaleze viziunile proprii asupra lumii. Transformarea a fost cerută de schimbările sociale şi istorice, de trecerea de la oraşul-stat la impeiru. Nu e vorba de o ruptură ci o extindere firească a conotaţiilor călătoriei la toate dimensiunile vieţii: sociale, psihologice, mitologice etc. După părerea autoarei, romanele reprezentative latine sunt autobiografii fictive.
Eucolpius, personajul principal al romanuui Satyricon scris de Petronius, e primul adevărat personaj picaresc din literatura universală. Întâlnim în acest roman, scene parodice, cum ar fi descrierea banchetului lui Trimalchio (după părerea mea, o replică polemică a celui paltonician), care permit afirmarea eticii epicureice, constând în desacralizarea miturilor şi a credinţelor faţă de zei. (Mie mi se pare că această parodie prefigurează un postmodernism avant la letre). În ultimele două secole, scriitorii: Pierre Luis, James Joyce, Marcel Proust şi Scott Fitzgerald „au intrat în complexe relaţii de interdiscursivitate cu textul Satyrycon-ului.” (menţionează Dorina Şişu).
Măgarul de aur al lui Apuleius (inspirat de romanul grec Metamorfozele – Lucius din Patrai) aduce alte inovaţii remarcabile. Personajul principal, Lucius, în oraşul thessalian Hypata (celebru pentru legendele şi vrăjitoarele sale), trece prin transformări fantastice, de basm. Devine pasăre ca s-o urmărească pe vrăjitoarea Pamphila (gazda sa), apoi redobândeşte condiţia umană, se iniţiază în misterele lui Isis şi Osiris, devine sacerdot la Roma. Cercetând arta narativă, autoarea descoperă în structura romanului, două planuri epice, unul concret, amuzant, altul transcendent. Călătoria dobândeşte acum conotaţia căii spre înţelepciune. Intenţia eroului de a dobândi cunoaşterea supremă, aidoma zeilor, este similară ascensiunii biblice, babiloniene.
Ne oprim cu exemplificările, dorind să subliniem că Dorina Şişu a vrut să demonstreze continuitatea tematică a romanului antic, îmbogăţit mereu cu noi conotaţii ale călătoriei, până în vremea noastră. În Evul Mediu acesta a cunoscut o nouă înflorire, în special prin romanul bizantin, în secolul al XI –lea (Romanul Tebei, Romanul lui Enea,Roamnul Troiei etc). Acum, elementul aventuros este convertit în fapt cavaleresc. Renaşterea readuce romanul antic în prim plan: Tasso, Cervantes, Shakespeare, Calderon, Racine sunt influenţaţi de romanele antichităţii. Mai târziu, Corneille, Moliere, Boccacio şi chiar Goethe.
În roman, lupta dintre adevăr şi ficţiune este continuă. Pentru Cervantes şi Shakespeare, lumea devine un imens teatru. Don Quijote a fost cel mai important personaj al secolului – călătoriile sale labirintice dobândind conotaţiile unui voiaj gnoseologic. Mai recent, prin călătorie se poate evada din societatea ostilă. Este calea deschisă de scrierile utopice ale lui: Morus, Capanella şi Cyrano de Bergerac.
Romanele antichităţii prefigurează nu numai creaţiile picareşti ale sec. XVII ci şi revoluţiile succesive ale romanului din secolele XIX şi XX. Cu Mateo Aleman – Guzman de Alfarache se trece de la romanul picaters la cel baroc.
Concluzionând, Dorina Şişu relevă faptul că în romanul antic european, există două tipare: al aventurii, în romanul grec şi condiţiei umane, în romanul latin.
Pentru Mircea Eliade orice călătorie, indiferent de spaţul geografic, se desfăşoară în interiorul nostru, spre noi înşine. Astfel, călătoria, ca temă romanescă devine atotcuprinzătoare. În acest sens, Dorina Şişu îşi încheie cartea observând că, de-a lungul timpului, structurile romaneşti rămân în esenţă aeleaşi, reprezentând încercări mereu reluate de a rescrie existenţa.
Autor Lucian Gruia
Be First to Comment